O iau şi eu precum Creangă...stau şi-mi aduc aminte de cât timp aveam înainte şi cât am acum. Mă duceam dimineaţa la muncă, după amiaza la liceu, apoi la facultate, aveam timp să ies în oraş cu ai mei colegi, să învăţ, să mă mai ocup de hobby-urile mele şi chiar să mai ies din oraş, la munte sau la mare. Acum...poţi să dai cu tunul, să faci orice şi nu mă poţi scoate din zona muncii. Măi oameni buni...unde ajungem în ritmul ăsta? Acum pot să zic că da, îi cred pe cei care mi-au fost cumva prieteni şi nu mă mai caută decât...cel mult o dată pe an. Muncă, muncă şi iar muncă. Ne căsătorim cu munca, facem copiii cu munca...murim cu munca în braţe. Că altfel...nu prea ştiu cu cine altcineva avem şanse, ţinând cont că nu ne văd la ochi decât răsăritul şi apusul, câinii vagabonzi de pe la colţurile blocurilor şi stelele când ajungem acasă.
